Goana de spital

Salutări, oameni neimportanți.

Sunt aceeași eu, neschimbată de vreme și de timp. Și așa că astăzi am să aberez despre maiestruoasa mea operație, pe care am făcut-o cu aproape o lună în urmă. Sincer chiar nu-i ințeleg pe luzării cărora le e frică și fug de operații ca dracu de tămâie. Dimpotrivă, mie mi-a plăcut. Și da, mă doare fix în pulă că am pierdut atâta materie, având în vedere că io sunt a VIII-a și la vară dau examen de admitere la liceu. M-am săturat deja de prostia asta. Cum ziceam, ca să le arăt și nătărăilor ăstora cum stă treaba la spital, mai exact în sala de operații, o să vă povestesc ce-am pățit io acolo. Eram în salon cu extraordinara mea companie, două babe bătute de soartă săracele, de nu puteai să faci diferența între ele și un om mort. Totul bine, apoi a venit timpul operației. Am ieșit din salon, fără nici un stres și apoi am intrat într-un hol lung, răcoros și puțin întunecos, de te mirai dacă chiar a trecut cineva pe-acolo vreodată. Și în sfârșit am ajuns în sala de operații. Acolo mă așteptau doctorii. Ditai matahalele de oameni, de ți-ar fi fost mai mare frica să le ceri CNP-ul la recensământ. Masa de operații parcă m-ar fi chemat la ea. M-am așezat pe ea ca în patul meu de-acasă. Și au intrat doctorii în acțiune. Unul avea în mână o seringă cu un ac lung și gros, care avea anestezic în ea și pe care mi-a băgat-o în coloană. Apoi m-am întins pe masă, așa cum mă așezam în pat noaptea să dorm. Peste puțin timp, un alt doctor din sală mi-a băgat un alt ac mare în mână, asta pentru perfuzii. Mai aveam puțin până să ies de acolo. Alt doctor a început să mă intrebe cum mă cheamă, câți ani am, căcaturi de genul. Și cred că mi-a spus de vreo dooj de ori să nu mai ridic capul. Ce, voiam și eu să văd cum mă taie. Și apoi o dată văd că pleacă toți de lângă mine. Își terminaseră treaba. Cât am vorbit eu cu doctorul ăla, restul m-au operat. Nici măcar juma' de oră n-a durat. Apoi m-au dus la reanimare, unde am petrecut vreo două ore și mă simțeam ca un om paralizat. Nasol sentiment. De fapt chiar eram un om paralizat la momentul ăla. După ălea două ore am început să-mi revin, am plecat înapoi în salonul meu și după am băgat somn până dimineață. Deci, nu văd de ce v-ar fi frică, potăilor. Nu-i mare lucru. Asta spunând, am plecat.